sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Un fel de înger

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse şi făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalţi copii.
- Maria, ai întârziat! Unde ai fost?
- Să iau pâine! minţi Maria.
- Ai văzut? Ieri a venit circul în oraş!
Văzuse. De altfel, se vedea şi de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ţi duci mîna la ochi, să te fereşti de soare. Coborâse binişor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului.
Totuşi... Atâtea cuşti! Şi toate animalele acelea închise care făceau giumbuşlucuri pentru o bucăţică de zahăr...
Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi şi se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune şi celorlalţi. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toţi pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colţ al cuştii. Avea laba umflată şi paznicul îi povestise că în timpul transportului se înţepase într-o sârmă ruginită şi rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic...
Copiii ieşiră din apă. Era septembrie şi serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunţa la scăldat. Şi vacanţa era pe sfârşite...
- Auzi la Costel! Clovnii sunt trişti! Cum să fie trişti?! Eu râd mereu numai când îi văd!
- Ba sunt falşi! interveni şi Ioana. Nu ştii niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria?
- Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce îşi îmbrăca rochiţa peste costumul de baie încă ud.
Nu înţeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinşi de foame. Şi, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp...
Când se despărţiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se aşeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăşi. În faţă se întindea parcul din care teii, salcâmii şi castanii îi şopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-şi poveşti... una pentru fiecare copac... Mai avea multe poveşti de inventat...
Acum se gândea la povestea ei... În oraş se făcea o campanie în cadrul căreia toţi erau încurajaţi să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărţite copiilor mai puţin norocoşi. Îi era milă de acei copii... dar şi animăluţele ei de pluş... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Şi totuşi...
Ea nu mai era copil. Prima dată simţise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriţi. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad îşi schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse...
La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Şi ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le aşezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - şi apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simţi cum o pătrunde frigul prin rochiţa udă. Se ridică de pe trepte şi se grăbi spre casă.
Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră.
*
Văzu cum clovnul îşi apropie faţa de a ei. Maria întinse mâinile şi îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El îşi apăsă nasul roşu de plastic şi acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răguşit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Şi nu oricare... era femeia care aprindea lumânări!
- Pentru cine le aprinzi? o întrebă.
- Una pentru suferinţa celor vii...
- Şi cealaltă? abia îndrăzni Maria.
- Cealaltă pentru ceea ce mai trăieşte doar în noi...
Apoi dispăruse...
*
Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră şi ea încercă să înţeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas şi văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat...
- În sfârşit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile.
- Mamă! Ce-i cu... şi se uită nedumerită spre noptieră.
- Nu-ţi mai aminteşti... Vorbeai în somn şi ai cerut să ţi-l aduc. Aşa că am coborât sacul cu jucării din pod.
Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpuşii. Acum ştia ce va face cu jucăriile...
A doua zi îşi întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraş iar ei îşi aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică şi scamatori. Reţinută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor.
- Aţi văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie!
- Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Şi ce corp uriaş! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul?
- Un fel de înger...
Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roşu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răguşit. Zâmbi.
Ştia că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” şi va aprinde două lumânări: una pentru suferinţa puiului de leu şi cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...

luni, 6 octombrie 2008

Toamnă fără tine

Nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer...

Plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
de infern şi de rai
dragostea râde deopotrivă oricum...

Nu apucasem să-ţi spun
dacă ai fi rămas Dumnezeu ar fi creat iubirea pentru noi
să ne răsplătească aşteptarea
dar în ruptura asta de timp
am rămas cu toamna
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

marți, 30 septembrie 2008

Trebuia...

-scrisoare pentru sufletul meu-

Pândesc fătul ce iese din mine... o naştere singuratică pângărind, cu un strigăt roşu de viaţă, albul tăcut al zăpezii. Îl iau în palme, atentă să nu-l pierd printre degete... aşa, cum se pierde nisipul care, măsurându-se cu timpul, se transformă într-o vremelnică dâră de praf. Apoi îl duc cu grijă la gură ca într-un sărut al trădării...
Şi nici nu aştept să cânte cocoşul... îl aştern la picioarele Lumii...
*
Ridic privirea şi văd muntele. Sălbăticiunea din mine colindă pe potecile lui, printre tufe de soc şi scorburi în care s-au ascuns poveştile. Şi visează la timpul când va privi muntele de sus... Uneori îmi face cu mâna încercând să-mi spună că asta e libertate, nu trădare şi... îmi zâmbeşte?... e atât de departe că nu mai disting... Trebuia să îi spun că poveştile de dragoste sunt deseori năclăite de setea de putere, că fiecare vrea să se aşeze deasupra, să dicteze trăiri, sentimente, zvâcniri... Trebuia să îi spun că zâmbetele sunt doar măşti care ascund rânjete hidoase ori lacrimi rămase în gât... Că iubirile sunt perfecte şi că perfecţiunea nu există... şi că strigătele cele mai puternice nu se aud... Trebuia...
Dar îmi face cu mâna, iar mâna îi e strigăt... de bucurie?... e atât de departe că nu mai disting...
Cocoşul cântă şi peste ochi mi se zbat două aripi... acum ştiu că trebuia să îl chem înapoi...
*
Noaptea îmi aşază gheara pe piept... ca să ştiu ce m-aşteaptă dacă îndrăznesc să visez cuvinte colorate... îmi mai rămâne timp doar cât să mă mai caut prin buzunare de câteva vise uitate... pentru când se va face frig... Închid ochii şi visez acelaşi munte, de sus în jos... ca şi cum aş fi înger...
*
Acum ştiu că oricât am încercat să cresc, poteca asta miroase tot a soc şi a scorburi în care s-au ascuns poveştile.

*
Îmi fac pernă din tăceri şi aştept dimineaţa...

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Visul

legendă încurcată...


Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov, căruia frumuseţea îi insuflase viaţă, aşa cum făcuse demult cu Galateea.
După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele spre înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea, simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche, fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş, coasta. Când ajunse sus, se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva, muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi, amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului, repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce, înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul ce urmează să se întâmple: întoarcerea spre acel ţărm...

Din când în când...

vineri, 12 septembrie 2008

Din poveştile mele...

I. -o mână întinsă-

Din difuzoarele supermarmarketului răsunau acordurile unei melodii vechi pe care nu o putea identifica foarte exact. O surprinse doar că asculta asemenea acorduri în timp ce privea termenul de garanţie al iaurtului... La raionul de „menaj”, un raft îi atrase în mod deosebit atenţia: animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii o îndemnau, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţa stângă, să-i atingă... Elefănţica în rochiţă roz îi zâmbea prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începu să se rotească dansând pe melodia ce-i pulsa din interior...
Fetiţa făcu ochii mari şi zâmbi. Apoi întinse mânuţa către toate mânuţele stângi care aşteptau... Ea se făcu mică, mică, aşa cum fusese atunci pe scenă când, după ce recitase atât de frumos poezia, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise, alături de colegi... ce lungi fuseseră acele fracţiuni de secundă în care, după aplauzele pentru poezie, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! Dacă ar fi fost o furnică s-ar fi putut strecura pe sub cortina grea pe care mânuţele ei nu o putuseră ridica, atunci... În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... numai ei i se încurcau imaginile din cauza lacrimilor care o tot însoţeau peste tot...
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite că ea le întinsese mâna, făcându-le să cânte şi să danseze... oamenii nu ştiu întotdeauna ce să facă atunci când li se întinde o mână...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor o făcu să tresară. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcau agonic părţi de trup acoperit cu pluş...
-Pot să vă ajut cu ceva?
Băiatul o privea întrebător şi avea pe tricou o bulinuţă galbenă (responsabilă cu starea emoţională, cum îi plăcea ei să spună) sub zâmbetul căreia scria: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Se îndepărtă, sub privirile nedumerite ale celor din jur.
Ajunsă acasă, se întinse pe pat... Închise ochii simţind aceeaşi apăsare atât de cunoscută.
Urâţica o privea de pe noptieră, zâmbitoare şi complice...
Se făcea că...

miercuri, 10 septembrie 2008

Înger de toamnă...

Stau – cu îngerul meu demodat – pe piatră, pe marginea râului. Par a fi râul şi piatra pe care ştiam că mă lăsase barza demult, într-o dimineaţă de iarnă cu zăpezi cum doar în trecut erau... şi, poate, mai sunt şi în poveşti...
Chipu-mi vrea s-o ia la vale, cu apa grăbită la întâlnirile cu alte ape... cu alte timpuri... Dar imaginea e prinsă de realitatea care sunt. Contopite cu atât amar de apă, lacrimile nu se mai văd... un chip făcut din ape...
Doar zâmbetele au puterea să pătrundă dincolo de ele... dincolo de mine...
-E frumoasă şi toamna, îmi spuse.
Îmi întorc privirea şi îl văd: stă cuminte, cu picioruşele apropiate ca la şcoală şi cu palmele împreunate în poală. Îşi ţine aripile la spate şi mă priveşte întrebător.
Îi zâmbesc. Îngerii nu-şi murdăresc niciodată rochiţele albe.
E destul de cald dar pietrele se încălzesc greu... şi el e desculţ... mă întreb dacă nu i s-o fi făcut frig...
-De ce stai aici? Îl întreb, privind cerul încă senin dar mai puţin albastru decât astă-vară.
-Nici tu nu eşti în altă parte, acum...
Mă întorc la chipul meu tremurat. Un peşte îmi lasă o dâră peste ochi în alunecarea lui spre înapoi... „cercând să prindă un peşte al vederii” îmi vine în minte, dar mie timpul nu mi-a smuls încă, ochii... bietul Nichita... Mă gândesc la primăvara mea fără înger... Nini... În toamna de acum, eu am îngerul lângă mine...
Îl privesc din nou. Se opreşte din visare aşteptând să-i vorbesc. Îi întind mâna şi el răsuflă uşurat când ne ridicăm amândoi de pe pietrele reci.
Apele mele au luat-o cu râul la vale...
Apele lui udă seminţele toamnei pregătind o nouă primăvară...
Pentru că - uneori - şi îngerii plâng...

luni, 8 septembrie 2008

Pentru mine...

Cuvintele acestea sunt pentru mine...
Câteva visuri uitate prin iarbă şi ţârâitul obsedant al greierilor... fluturii care nu-şi mai găsesc locul şi păsările tot mai tăcute... toamnă...
Ca lumânările... mai întâi ne aprindem la un capăt cu bucuria copilului care aprinde beculeţe în pomul de iarnă, dând lumini de mister colţului de cameră... colţului de viaţă...
Uneori pâlpâim, alteori ardem frenetic, ca şi cum vrem să ne măsurăm puterile cu soarele, şi ne distrăm privind umbrele ce le facem în jur... Parcă ne-am juca de-a Dumnezeu: să hotărăşti ce merită luminat şi ce trebuie acoperit cu umbre... Şi apoi, într-o zi, ne trezim că nu mai avem putere să hotărâm nimic, nici măcar să mai luminăm pentru noi...
Ne rămâne cerul... căutând să-l privim în ochi pe Dumnezeu... şi să-l mustrăm că ne-a uitat, poate...
Dar suntem singurii vinovaţi...

duminică, 7 septembrie 2008

Cuvinte...

Cuvinte...
Cuvintele mele sunt aproape tăceri, acum...
Sunt o gară tristă din care au plecat, unul câte unul, toate trenurile... Încă mai aud şuierul ultimei locomotive dincolo de copacii ce au început să se dezbrace...
Peronul pustiu îmi este mărginit de cele două fântâni care au inundat dalele sparte... apa se scurge printre şinele care nu mai duc pe nimeni, nicăieri...
Poate îmi voi face, aici, o grădină... poate... cine ştie?...