Trebuia...

-scrisoare pentru sufletul meu-

Pândesc fătul ce iese din mine... o naştere singuratică pângărind, cu un strigăt roşu de viaţă, albul tăcut al zăpezii. Îl iau în palme, atentă să nu-l pierd printre degete... aşa, cum se pierde nisipul care, măsurându-se cu timpul, se transformă într-o vremelnică dâră de praf. Apoi îl duc cu grijă la gură ca într-un sărut al trădării...
Şi nici nu aştept să cânte cocoşul... îl aştern la picioarele Lumii...
*
Ridic privirea şi văd muntele. Sălbăticiunea din mine colindă pe potecile lui, printre tufe de soc şi scorburi în care s-au ascuns poveştile. Şi visează la timpul când va privi muntele de sus... Uneori îmi face cu mâna încercând să-mi spună că asta e libertate, nu trădare şi... îmi zâmbeşte?... e atât de departe că nu mai disting... Trebuia să îi spun că poveştile de dragoste sunt deseori năclăite de setea de putere, că fiecare vrea să se aşeze deasupra, să dicteze trăiri, sentimente, zvâcniri... Trebuia să îi spun că zâmbetele sunt doar măşti care ascund rânjete hidoase ori lacrimi rămase în gât... Că iubirile sunt perfecte şi că perfecţiunea nu există... şi că strigătele cele mai puternice nu se aud... Trebuia...
Dar îmi face cu mâna, iar mâna îi e strigăt... de bucurie?... e atât de departe că nu mai disting...
Cocoşul cântă şi peste ochi mi se zbat două aripi... acum ştiu că trebuia să îl chem înapoi...
*
Noaptea îmi aşază gheara pe piept... ca să ştiu ce m-aşteaptă dacă îndrăznesc să visez cuvinte colorate... îmi mai rămâne timp doar cât să mă mai caut prin buzunare de câteva vise uitate... pentru când se va face frig... Închid ochii şi visez acelaşi munte, de sus în jos... ca şi cum aş fi înger...
*
Acum ştiu că oricât am încercat să cresc, poteca asta miroase tot a soc şi a scorburi în care s-au ascuns poveştile.
*
Îmi fac pernă din tăceri şi aştept dimineaţa...

Visul

legendă încurcată...


Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov, căruia frumuseţea îi insuflase viaţă, aşa cum făcuse demult cu Galateea.
După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele spre înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea, simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche, fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş, coasta. Când ajunse sus, se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva, muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi, amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului, repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce, înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul ce urmează să se întâmple: întoarcerea spre acel ţărm...

Din când în când...

Din poveştile mele...

I. -o mână întinsă-

Din difuzoarele supermarmarketului răsunau acordurile unei melodii vechi pe care nu o putea identifica foarte exact. O surprinse doar că asculta asemenea acorduri în timp ce privea termenul de garanţie al iaurtului... La raionul de „menaj”, un raft îi atrase în mod deosebit atenţia: animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii o îndemnau, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţa stângă, să-i atingă... Elefănţica în rochiţă roz îi zâmbea prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începu să se rotească dansând pe melodia ce-i pulsa din interior...
Fetiţa făcu ochii mari şi zâmbi. Apoi întinse mânuţa către toate mânuţele stângi care aşteptau... Ea se făcu mică, mică, aşa cum fusese atunci pe scenă când, după ce recitase atât de frumos poezia, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise, alături de colegi... ce lungi fuseseră acele fracţiuni de secundă în care, după aplauzele pentru poezie, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! Dacă ar fi fost o furnică s-ar fi putut strecura pe sub cortina grea pe care mânuţele ei nu o putuseră ridica, atunci... În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... numai ei i se încurcau imaginile din cauza lacrimilor care o tot însoţeau peste tot...
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite că ea le întinsese mâna, făcându-le să cânte şi să danseze... oamenii nu ştiu întotdeauna ce să facă atunci când li se întinde o mână...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor o făcu să tresară. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcau agonic părţi de trup acoperit cu pluş...
-Pot să vă ajut cu ceva?
Băiatul o privea întrebător şi avea pe tricou o bulinuţă galbenă (responsabilă cu starea emoţională, cum îi plăcea ei să spună) sub zâmbetul căreia scria: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Se îndepărtă, sub privirile nedumerite ale celor din jur.
Ajunsă acasă, se întinse pe pat... Închise ochii simţind aceeaşi apăsare atât de cunoscută.
Urâţica o privea de pe noptieră, zâmbitoare şi complice...
Se făcea că...

Înger de toamnă...

Stau – cu îngerul meu demodat – pe piatră, pe marginea râului. Par a fi râul şi piatra pe care ştiam că mă lăsase barza demult, într-o dimineaţă de iarnă cu zăpezi cum doar în trecut erau... şi, poate, mai sunt şi în poveşti...
Chipu-mi vrea s-o ia la vale, cu apa grăbită la întâlnirile cu alte ape... cu alte timpuri... Dar imaginea e prinsă de realitatea care sunt. Contopite cu atât amar de apă, lacrimile nu se mai văd... un chip făcut din ape...
Doar zâmbetele au puterea să pătrundă dincolo de ele... dincolo de mine...
-E frumoasă şi toamna, îmi spuse.
Îmi întorc privirea şi îl văd: stă cuminte, cu picioruşele apropiate ca la şcoală şi cu palmele împreunate în poală. Îşi ţine aripile la spate şi mă priveşte întrebător.
Îi zâmbesc. Îngerii nu-şi murdăresc niciodată rochiţele albe.
E destul de cald dar pietrele se încălzesc greu... şi el e desculţ... mă întreb dacă nu i s-o fi făcut frig...
-De ce stai aici? Îl întreb, privind cerul încă senin dar mai puţin albastru decât astă-vară.
-Nici tu nu eşti în altă parte, acum...
Mă întorc la chipul meu tremurat. Un peşte îmi lasă o dâră peste ochi în alunecarea lui spre înapoi... „cercând să prindă un peşte al vederii” îmi vine în minte, dar mie timpul nu mi-a smuls încă, ochii... bietul Nichita... Mă gândesc la primăvara mea fără înger... Nini... În toamna de acum, eu am îngerul lângă mine...
Îl privesc din nou. Se opreşte din visare aşteptând să-i vorbesc. Îi întind mâna şi el răsuflă uşurat când ne ridicăm amândoi de pe pietrele reci.
Apele mele au luat-o cu râul la vale...
Apele lui udă seminţele toamnei pregătind o nouă primăvară...
Pentru că - uneori - şi îngerii plâng...

Pentru mine...

Cuvintele acestea sunt pentru mine...
Câteva visuri uitate prin iarbă şi ţârâitul obsedant al greierilor... fluturii care nu-şi mai găsesc locul şi păsările tot mai tăcute... toamnă...
Ca lumânările... mai întâi ne aprindem la un capăt cu bucuria copilului care aprinde beculeţe în pomul de iarnă, dând lumini de mister colţului de cameră... colţului de viaţă...
Uneori pâlpâim, alteori ardem frenetic, ca şi cum vrem să ne măsurăm puterile cu soarele, şi ne distrăm privind umbrele ce le facem în jur... Parcă ne-am juca de-a Dumnezeu: să hotărăşti ce merită luminat şi ce trebuie acoperit cu umbre... Şi apoi, într-o zi, ne trezim că nu mai avem putere să hotărâm nimic, nici măcar să mai luminăm pentru noi...
Ne rămâne cerul... căutând să-l privim în ochi pe Dumnezeu... şi să-l mustrăm că ne-a uitat, poate...
Dar suntem singurii vinovaţi...

Cuvinte...

Cuvinte...
Cuvintele mele sunt aproape tăceri, acum...
Sunt o gară tristă din care au plecat, unul câte unul, toate trenurile... Încă mai aud şuierul ultimei locomotive dincolo de copacii ce au început să se dezbrace...
Peronul pustiu îmi este mărginit de cele două fântâni care au inundat dalele sparte... apa se scurge printre şinele care nu mai duc pe nimeni, nicăieri...
Poate îmi voi face, aici, o grădină... poate... cine ştie?...