gânduri din camera cu vedere spre toamnã

vara

se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi

valurile spală inimile desenate pe nisip 

în care

iubiri de-o noapte dorm ghemuite

cu visele adunate în căușul palmelor

strânse

strâns

să nu depășească linia albă a zorilor

lucrurile trainice se fac înspre toamnă

când puii au învățat deja zborul și

ploile udă rădăcinile stoarse de efortul rodirii

din lemnul pomului sub care ne-am trăit vara 

ne cioplim îngerii 

care ne vor însoți 

cât e iarna de lungă

apoi
urmeazã ultima stație
nu noi
nu încã
nu acum

și coborâm în întunericul acela

fără - cel puțin - să înțelegem

Încotro?

Înspre toamnă

anii s-au scurs 

inconştienţi de tinereţea lor 

asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite 

inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice

am fost - pe rând -

stânci împietrite la hotarul dintre lumile noastre

aripi ce-și caută un căuș de suflet spre a se odihni

strigăte către cer 

și tăcere către adâncuri

zâmbete și mirări

am fost

suntem lumină din iubirile de atunci

și întuneric din nopțile cu felinare stinse

dar acum știm să iubim mai frumos

mai adevărat

mai statornic

în plus

nopțile cresc

și avem mai mult timp pentru vise 

”căci şi visele sunt pe măsura oamenilor”  

(citatul îi aparține scriitorului Vasile Voiculescu în ”Căprioara din vis”) 

rochițe de îngeri

 - albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului -

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme –

azi îți scriu despre cer

ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată

din zboruri

credeam

atunci

că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec

așa cum trecea răceala de la siropul de brad

în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii

o picătură de roșu în plus

și îngerii se transformau în fluturi colorați

lăsam mereu o parte de iubire nerostită

să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră

modelam cuvinte

mereu atenți la picătura aceea de roșu

care creștea în noi

în plus

însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam

copii

în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini

măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete

nu mă mai tem

acum

nici de prea multă iubire

nici de întunericul din nopţi

nici de praful din urmele mele

acum ştiu

lumina va fi mereu acolo

împlinind promisiunea întoarcerii

ghiocei pentru flu

uneori

prin noi trec copii încolonați

ținându-se de mâini

ne trag de suflete

hei, priviți-ne, suntem aici

în ochi ne apar sclipiri ciudate

în care se îngrămădesc toate amintirile,

ne punem mâinile la spate

arătăm că suntem cuminți

n-am stricat nimic

nu noi suntem vinovați de toată dezordinea asta care ne umple viețile,

îl privim pe copilul din noi cum aranjează covorul sub pasul păpușii care încă învață să meargă

și ne întrebăm unde ni s-au despărțit drumurile

și când i-am spus gata, de acum sunt mare, nu mai vin aici să mă joc

târziu

înțelegem că am greșit undeva

și dacă nu mai suntem în povestea copilului

nu mai suntem adevărați

suntem doar măști,

El e singurul adevăr

întâmpinare

ramuri de credinţă

prea e drum până la tine

Doamne

lemnul crucii te-a înălţat prea mult

am rătăcit

m-am îndoit adesea de noi

iar sângele palmelor tale

mi-a părut doar rugina

cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum

când din ramurile de finic

am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte

ca şi cum Eu

iepuri

(prea puţini îngeri – mi-ai spus – şi atunci am mai desenat doi;

totuşi, va trebui să avem grijă de ei...)

oameni de zăpadă se ascund în noi

iepuri mari aleargă prin zăpezile ce ne înconjoară

– lasă iepurii mi-ai spus

mi-e frică

îngeri temători ies de după soba din odaia bunicii

să-şi îmbrace aripile de demult

câţiva paşi până la icoane

 

numai de nu s-ar îneca în albul de var al pereţilor

„Hic Rhodus, hic saltus”*

Diez
sari! – mi-ai spus – umbrele acestea sunt munţii
crestele lor mângâie cerul şi tălpile tale deopotrivă
eu vedeam doar iazul cu peştişorii aurii, iarba încărcată de gâze, fluturii
dansează! – mi-am spus – acesta e trandafirul
şi mi-am încălţat poantele care aşteptau demult primii paşi
atunci...

Becar
...soarele a apus şi a venit toamna
umbrele s-au pierdut în abisuri iar frigul a muşcat adânc din petale
mi-am desfăcut panglicile şi am aşteptat

Bemol
târziu am înţeles că spuneam acelaşi lucru
tu în cuvinte
eu în tăceri
_________________
*chei: proverb, Hegel, Kierkegaard