sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Un fel de înger

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse şi făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalţi copii.
- Maria, ai întârziat! Unde ai fost?
- Să iau pâine! minţi Maria.
- Ai văzut? Ieri a venit circul în oraş!
Văzuse. De altfel, se vedea şi de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ţi duci mîna la ochi, să te fereşti de soare. Coborâse binişor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului.
Totuşi... Atâtea cuşti! Şi toate animalele acelea închise care făceau giumbuşlucuri pentru o bucăţică de zahăr...
Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi şi se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune şi celorlalţi. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toţi pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colţ al cuştii. Avea laba umflată şi paznicul îi povestise că în timpul transportului se înţepase într-o sârmă ruginită şi rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic...
Copiii ieşiră din apă. Era septembrie şi serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunţa la scăldat. Şi vacanţa era pe sfârşite...
- Auzi la Costel! Clovnii sunt trişti! Cum să fie trişti?! Eu râd mereu numai când îi văd!
- Ba sunt falşi! interveni şi Ioana. Nu ştii niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria?
- Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce îşi îmbrăca rochiţa peste costumul de baie încă ud.
Nu înţeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinşi de foame. Şi, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp...
Când se despărţiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se aşeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăşi. În faţă se întindea parcul din care teii, salcâmii şi castanii îi şopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-şi poveşti... una pentru fiecare copac... Mai avea multe poveşti de inventat...
Acum se gândea la povestea ei... În oraş se făcea o campanie în cadrul căreia toţi erau încurajaţi să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărţite copiilor mai puţin norocoşi. Îi era milă de acei copii... dar şi animăluţele ei de pluş... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Şi totuşi...
Ea nu mai era copil. Prima dată simţise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriţi. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad îşi schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse...
La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Şi ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le aşezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - şi apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simţi cum o pătrunde frigul prin rochiţa udă. Se ridică de pe trepte şi se grăbi spre casă.
Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră.
*
Văzu cum clovnul îşi apropie faţa de a ei. Maria întinse mâinile şi îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El îşi apăsă nasul roşu de plastic şi acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răguşit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Şi nu oricare... era femeia care aprindea lumânări!
- Pentru cine le aprinzi? o întrebă.
- Una pentru suferinţa celor vii...
- Şi cealaltă? abia îndrăzni Maria.
- Cealaltă pentru ceea ce mai trăieşte doar în noi...
Apoi dispăruse...
*
Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră şi ea încercă să înţeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas şi văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat...
- În sfârşit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile.
- Mamă! Ce-i cu... şi se uită nedumerită spre noptieră.
- Nu-ţi mai aminteşti... Vorbeai în somn şi ai cerut să ţi-l aduc. Aşa că am coborât sacul cu jucării din pod.
Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpuşii. Acum ştia ce va face cu jucăriile...
A doua zi îşi întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraş iar ei îşi aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică şi scamatori. Reţinută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor.
- Aţi văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie!
- Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Şi ce corp uriaş! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul?
- Un fel de înger...
Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roşu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răguşit. Zâmbi.
Ştia că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” şi va aprinde două lumânări: una pentru suferinţa puiului de leu şi cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...

Niciun comentariu: