Povestea de dincolo de Poveste

Se hotărâse de ceva vreme să plece din Poveste.
Pentru că aici, în timpul fără Timp al poveştilor, se rătăcise. Nu ştia când e vremea cuvintelor, ori când e vremea tăcerilor. Nici măcar când e vremea să crească nu ştia.
Întâmplător, văzuse pe măsuţa de la intrare scenariul Poveştii şi trăsese puţin cu coada ochiului. „Atâtea pagini! Pot lipsi o vreme fără să bage cineva de seamă. Doar cât să aflu în ce Timp sunt şi apoi mă voi întoarce.”
Atât dorea. Să înţeleagă de ce o tulbură verdele crud al salciei pe care o vedea în fiecare dimineaţă pe fereastra deschisă a poveştilor... De ce vibrează, de la un timp, odată cu pământul care-şi clocoteşte energiile sub coaja ce stă să crape, în fiecare primăvară... Să se înţeleagă, adică.
Nu dezvăluise nimănui hotărârea sa, dar în dimineaţa aceea găsise lângă pat o pereche de aripi. „Or fi de la Aripioară-Frântă pe care l-am învăţat să zboare din nou, după ce l-am găsit rănit în grădină. Sau, poate mi le-a lăsat Crăiasa furnicilor drept mulţumire că nu-i strivesc supuşii sub tălpi. Chiar dacă asta înseamnă, uneori, să ţopăi caraghios pe străzi, în vârful picioarelor. Sau de la Peştişorul auriu din iazul de lângă poartă, or fi. Mi-o fi auzit gândurile într-o zi, pe când visam să zbor, în timp ce curăţam iazul... şi mi-o fi împlinit dorinţa.”
Îşi aşeză aripile pe umeri şi le mulţumi, în gând, prietenilor din Poveste.
Apoi mai aruncă o privire peste cartea de pe măsuţă, încercând să se asigure că are suficient timp pentru călătoria aceasta şi ieşi Afară, închizând uşa în urma ei.
La început nu ştiu încotro s-o apuce.
Auzi clipocitul unei ape şi porni într-acolo. Fie şi doar pentru că asta îi aminti că i se făcuse sete. De altfel, băgă de seamă că avea, acum, o grămadă de necesităţi, dorindu-şi lucruri pe care, până atunci, abia dacă le băga în seamă.
Începuse să crească. Observase acest lucru când, după ce se odihnise în iarbă privind dansul unor fluturi, încercase să-şi încalţe din nou sandalele prăfuite.
Îşi continuă drumul desculţă şi învăţă ce este durerea.
De la o vreme, începuse să întâlnească fiinţe asemeni ei. Oameni. Unii treceau mai departe fără s-o observe... alţii o îmbrânceau ca şi cum i-ar fi stânjenit... Erau şi oameni care o atingeau într-un mod ciudat... ca o mângâiere, parcă. În orice caz, cam aşa cum atingea ea florile când ştia că nu o vede nimeni...
Cineva o luase chiar de mână şi îi vorbea întruna. Nu înţelegea prea bine ce îi spune dar în acei ochi îngăduitori găsise ceea ce căuta: Timpul.
De atunci, ochii aceia îi ţineau mereu loc de oglindă şi de câte ori simţea că se pierde se regăsea în imaginea blândă şi îngăduitoare pe care ei i-o reflectau.
Învăţase să fie Om. Avusese o grămadă de experienţe dar cea care o marcase cel mai mult se petrecuse în ziua în care descoperise lacrimile. „Seamănă cu ploaia pe care o aşteptam demult, ascunsă printre straturile cu flori. Atâta doar că ploaia mea este sărată. Florilor nu le-ar folosi la nimic” îşi spuse, dezamăgită de inutilitatea unui lucru abia învăţat.
Dar trăind după regulile Timpului, o cuprinsese o oboseală ciudată. Îl lăsă, aşadar, să-şi vadă de curgerea lui, iar ea se aşeză sub vişinul din grădină.
Atunci văzu salcia: verdele acela crud care-i colora frunzele îi amintea, parcă, de ceva... Era ca o jale care o cuprindea în timp ce în pământ se răzvrăteau energii neştiute... copila îşi oglindea chipul în unda leneşă a apei... bunicul se ridica din pământ... pe umeri îi crescuseră două păsări mari... îi făcea acum, cu mâna, din cer...
„Am şi eu aripi!” îşi aminti. Şi îşi croi zborul către lumea tainică dinlăuntrul său: bunicii... straturile cu flori... gâzele care circulau pe trunchiul salciei înverzite...
Izbi cu sapa coaja tare a pământului având grijă să nu rănească plantele abia ieşite. „N-ar strica puţină ploaie!” îşi spuse. Şi peste pământ căzu, atât de inutilă, ploaia ei...
Era din nou primăvară.
Trebuia doar să mai arunce o privire peste cartea de pe măsuţa din hol. Să vadă cât mai are din Poveste...