Poveste cu mine

Poveste cu mine
(şi cu îngeri)
Iarna aceea adusese raiul mai aproape.
Ninsese atât de mult încât distanţa dintre pământ şi cer pierise iar fulgii continuau să se bulucească în roiuri albe căutându-şi, parcă, locul pe pământ.
Cu o seară înainte coborâseră şi câţiva îngeri de pe turla bisericii şi se jucaseră în zăpadă toată noaptea.
Priveam totul de sus: munţii înconjurau întreaga aşezare, râul îşi vedea de cursul lui chiar dacă gheaţa îi acoperise o bună parte din ape... curtea în care nu mai distingeam nimic de atâţia nămeţi... şi acel miros de lumină de la graniţa dintre două lumi: una albă şi rece, asemeni zăpezii de afară... alta albă şi caldă asemeni imaginii de dincolo de geam.
Venise vremea să cobor...
Păsările m-au purtat într-o cădere uşoară prin tunelul cu vălătuci de lumină şi cu amintiri ale promisiunii că mă voi întoarce. Alb... foarte mult alb... urmele îngerilor pe zăpadă... Apoi lumina... tot mai caldă... şi zorii... tot mai multă lumină...
*
Din pătuţul mic, în care urma să petrec o bună bucată de timp, privesc în jur: căldura... uşa... primul prag pe care îl voi trece în această viaţă... geamul cu cadrele verzi... şi, dincolo de el, fulgii... şi îngerii de pe turla bisericii... şi cerul ce începea să se nască din fuioarele primilor zori, semn că promisiunea avea să fie împlinită...

mi-am privit umerii
păsările acelea albe îşi luaseră zborul
lăsându-mi în loc două aripi de înger

între ramele tabloului cu oameni
mă pierdeam
când printre feţe zâmbitoare
când printre spinări încovoiate de griji
uneori aproape de cer
alteori de genuni

acum nu mă mai tem
nici de întunericul din nopţi
nici de praful din urmele mele

ştiu că toate se vor sfârşi
doar lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii...

Uitate prin sertare...

Sunt cerşetor de vise

Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.

Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.

Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.

Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.

****
Cu flori de tei...

Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.

Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.

Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi, cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.

Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile, petală cu petală,
în cimitire de iubiri promise...

****
Tu, lacrimă

Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.

Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine:
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.

Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng, din vreme-n vreme,
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...

****
Aproape toamnă...

Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.

Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.

Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.

Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...


****
EU

Sunt lacrimă... port curcubeu-n suflet
Şi din lumini de vis, iubire strâng.
Rămân, în gâtul ochiului, tăcută...
Sunt lacrimă ce nu pot să mă plâng...

Nu mă mai pot prelinge nici in şoaptă
Peste tăcerea pietrelor din piept.
Încremenită, - înger în icoană-
Sunt lacrimă ce nu mă plâng... aştept...

Mă întregesc cu-a lumii dezmirare
Şi aripi de lumină simt că-mi cresc.
Sunt lacrimă... o lacrimă de înger
Şi-n loc sa plâng, aleg sa vă iubesc...


****
Când paşii tăi îmi desenau lumea bucată cu bucată
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul încălzit de răsuflarea ta
îşi dezbrăca tăcerile.

M-ai cuprins
era târziu pe partea mea de lume
luna mai plecase luându-şi cu ea cărăbuşii.

Pe felia mea de cer înfloriseră macii
să-mi acopăr cu roşu sufletul dezgolit de vise
tremurând ca frunzele mesteacănului plantat astă-toamnă.

Iar rana aceea deschisă e fereastra către sufletul meu...