Uitate prin sertare...

Sunt cerşetor de vise

Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.

Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.

Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.

Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.

****
Cu flori de tei...

Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.

Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.

Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi, cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.

Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile, petală cu petală,
în cimitire de iubiri promise...

****
Tu, lacrimă

Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.

Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine:
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.

Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng, din vreme-n vreme,
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...

****
Aproape toamnă...

Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.

Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.

Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.

Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...


****
EU

Sunt lacrimă... port curcubeu-n suflet
Şi din lumini de vis, iubire strâng.
Rămân, în gâtul ochiului, tăcută...
Sunt lacrimă ce nu pot să mă plâng...

Nu mă mai pot prelinge nici in şoaptă
Peste tăcerea pietrelor din piept.
Încremenită, - înger în icoană-
Sunt lacrimă ce nu mă plâng... aştept...

Mă întregesc cu-a lumii dezmirare
Şi aripi de lumină simt că-mi cresc.
Sunt lacrimă... o lacrimă de înger
Şi-n loc sa plâng, aleg sa vă iubesc...


****
Când paşii tăi îmi desenau lumea bucată cu bucată
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul încălzit de răsuflarea ta
îşi dezbrăca tăcerile.

M-ai cuprins
era târziu pe partea mea de lume
luna mai plecase luându-şi cu ea cărăbuşii.

Pe felia mea de cer înfloriseră macii
să-mi acopăr cu roşu sufletul dezgolit de vise
tremurând ca frunzele mesteacănului plantat astă-toamnă.

Iar rana aceea deschisă e fereastra către sufletul meu...