Poveste cu mine
(şi cu îngeri)
Iarna aceea adusese raiul mai aproape.
Ninsese atât de mult încât distanţa dintre pământ şi cer pierise iar fulgii continuau să se bulucească în roiuri albe căutându-şi, parcă, locul pe pământ.
Cu o seară înainte coborâseră şi câţiva îngeri de pe turla bisericii şi se jucaseră în zăpadă toată noaptea.
Priveam totul de sus: munţii înconjurau întreaga aşezare, râul îşi vedea de cursul lui chiar dacă gheaţa îi acoperise o bună parte din ape... curtea în care nu mai distingeam nimic de atâţia nămeţi... şi acel miros de lumină de la graniţa dintre două lumi: una albă şi rece, asemeni zăpezii de afară... alta albă şi caldă asemeni imaginii de dincolo de geam.
Venise vremea să cobor...
Păsările m-au purtat într-o cădere uşoară prin tunelul cu vălătuci de lumină şi cu amintiri ale promisiunii că mă voi întoarce. Alb... foarte mult alb... urmele îngerilor pe zăpadă... Apoi lumina... tot mai caldă... şi zorii... tot mai multă lumină...
*
Din pătuţul mic, în care urma să petrec o bună bucată de timp, privesc în jur: căldura... uşa... primul prag pe care îl voi trece în această viaţă... geamul cu cadrele verzi... şi, dincolo de el, fulgii... şi îngerii de pe turla bisericii... şi cerul ce începea să se nască din fuioarele primilor zori, semn că promisiunea avea să fie împlinită...
mi-am privit umerii
păsările acelea albe îşi luaseră zborul
lăsându-mi în loc două aripi de înger
între ramele tabloului cu oameni
mă pierdeam
când printre feţe zâmbitoare
când printre spinări încovoiate de griji
uneori aproape de cer
alteori de genuni
acum nu mă mai tem
nici de întunericul din nopţi
nici de praful din urmele mele
ştiu că toate se vor sfârşi
doar lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii...
