rochițe de îngeri

 - albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului -

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme –

azi îți scriu despre cer

ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată

din zboruri

credeam

atunci

că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec

așa cum trecea răceala de la siropul de brad

în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii

o picătură de roșu în plus

și îngerii se transformau în fluturi colorați

lăsam mereu o parte de iubire nerostită

să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră

modelam cuvinte

mereu atenți la picătura aceea de roșu

care creștea în noi

în plus

însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam

copii

în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini

măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete

nu mă mai tem

acum

nici de prea multă iubire

nici de întunericul din nopţi

nici de praful din urmele mele

acum ştiu

lumina va fi mereu acolo

împlinind promisiunea întoarcerii

ghiocei pentru flu

uneori

prin noi trec copii încolonați

ținându-se de mâini

ne trag de suflete

hei, priviți-ne, suntem aici

în ochi ne apar sclipiri ciudate

în care se îngrămădesc toate amintirile,

ne punem mâinile la spate

arătăm că suntem cuminți

n-am stricat nimic

nu noi suntem vinovați de toată dezordinea asta care ne umple viețile,

îl privim pe copilul din noi cum aranjează covorul sub pasul păpușii care încă învață să meargă

și ne întrebăm unde ni s-au despărțit drumurile

și când i-am spus gata, de acum sunt mare, nu mai vin aici să mă joc

târziu

înțelegem că am greșit undeva

și dacă nu mai suntem în povestea copilului

nu mai suntem adevărați

suntem doar măști,

El e singurul adevăr

întâmpinare

ramuri de credinţă

prea e drum până la tine

Doamne

lemnul crucii te-a înălţat prea mult

am rătăcit

m-am îndoit adesea de noi

iar sângele palmelor tale

mi-a părut doar rugina

cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum

când din ramurile de finic

am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte

ca şi cum Eu

iepuri

(prea puţini îngeri – mi-ai spus – şi atunci am mai desenat doi;

totuşi, va trebui să avem grijă de ei...)

oameni de zăpadă se ascund în noi

iepuri mari aleargă prin zăpezile ce ne înconjoară

– lasă iepurii mi-ai spus

mi-e frică

îngeri temători ies de după soba din odaia bunicii

să-şi îmbrace aripile de demult

câţiva paşi până la icoane

 

numai de nu s-ar îneca în albul de var al pereţilor

„Hic Rhodus, hic saltus”*

Diez
sari! – mi-ai spus – umbrele acestea sunt munţii
crestele lor mângâie cerul şi tălpile tale deopotrivă
eu vedeam doar iazul cu peştişorii aurii, iarba încărcată de gâze, fluturii
dansează! – mi-am spus – acesta e trandafirul
şi mi-am încălţat poantele care aşteptau demult primii paşi
atunci...

Becar
...soarele a apus şi a venit toamna
umbrele s-au pierdut în abisuri iar frigul a muşcat adânc din petale
mi-am desfăcut panglicile şi am aşteptat

Bemol
târziu am înţeles că spuneam acelaşi lucru
tu în cuvinte
eu în tăceri
_________________
*chei: proverb, Hegel, Kierkegaard

colindul meu

(începutul)

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
să mă ierţi, că am greşit prea multe
şi de când ai mei s-au dus la cer
nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
nu mai sunt, demult, copil cuminte
plâng prea mult şi prea ades greşesc
şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
şi nu par să-mi meargă toate bine
ar mai fi un lucru de făcut:
să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

azi nu sunt ştiri

„- Cum să fie mort Hemingway? Nu vorbiţi prostii... La Paris nu moare nimeni, niciodată.”
(Matei Vişniec – Sindromul de panică în Oraşul Luminilor)

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.
nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.
încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.
închise.
îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.
până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.