Pledoarie pentru suflet

(sau poate nu...)

Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! Pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată, parcă, dintr-o fotografie.
Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi...
Printre oameni păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte... Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru, cum fac orbii.
Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor... şi mai mult în partea ei stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.
„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.
Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! Pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.
Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina... Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu... Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet...
„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.
Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...
Şi că numise asta dragoste...

P.S. Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.
Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind cumva demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi...
Şi să numeşti toate acestea dragoste...

Povestea de dincolo de Poveste

Se hotărâse de ceva vreme să plece din Poveste.
Pentru că aici, în timpul fără Timp al poveştilor, se rătăcise. Nu ştia când e vremea cuvintelor, ori când e vremea tăcerilor. Nici măcar când e vremea să crească nu ştia.
Întâmplător, văzuse pe măsuţa de la intrare scenariul Poveştii şi trăsese puţin cu coada ochiului. „Atâtea pagini! Pot lipsi o vreme fără să bage cineva de seamă. Doar cât să aflu în ce Timp sunt şi apoi mă voi întoarce.”
Atât dorea. Să înţeleagă de ce o tulbură verdele crud al salciei pe care o vedea în fiecare dimineaţă pe fereastra deschisă a poveştilor... De ce vibrează, de la un timp, odată cu pământul care-şi clocoteşte energiile sub coaja ce stă să crape, în fiecare primăvară... Să se înţeleagă, adică.
Nu dezvăluise nimănui hotărârea sa, dar în dimineaţa aceea găsise lângă pat o pereche de aripi. „Or fi de la Aripioară-Frântă pe care l-am învăţat să zboare din nou, după ce l-am găsit rănit în grădină. Sau, poate mi le-a lăsat Crăiasa furnicilor drept mulţumire că nu-i strivesc supuşii sub tălpi. Chiar dacă asta înseamnă, uneori, să ţopăi caraghios pe străzi, în vârful picioarelor. Sau de la Peştişorul auriu din iazul de lângă poartă, or fi. Mi-o fi auzit gândurile într-o zi, pe când visam să zbor, în timp ce curăţam iazul... şi mi-o fi împlinit dorinţa.”
Îşi aşeză aripile pe umeri şi le mulţumi, în gând, prietenilor din Poveste.
Apoi mai aruncă o privire peste cartea de pe măsuţă, încercând să se asigure că are suficient timp pentru călătoria aceasta şi ieşi Afară, închizând uşa în urma ei.
La început nu ştiu încotro s-o apuce.
Auzi clipocitul unei ape şi porni într-acolo. Fie şi doar pentru că asta îi aminti că i se făcuse sete. De altfel, băgă de seamă că avea, acum, o grămadă de necesităţi, dorindu-şi lucruri pe care, până atunci, abia dacă le băga în seamă.
Începuse să crească. Observase acest lucru când, după ce se odihnise în iarbă privind dansul unor fluturi, încercase să-şi încalţe din nou sandalele prăfuite.
Îşi continuă drumul desculţă şi învăţă ce este durerea.
De la o vreme, începuse să întâlnească fiinţe asemeni ei. Oameni. Unii treceau mai departe fără s-o observe... alţii o îmbrânceau ca şi cum i-ar fi stânjenit... Erau şi oameni care o atingeau într-un mod ciudat... ca o mângâiere, parcă. În orice caz, cam aşa cum atingea ea florile când ştia că nu o vede nimeni...
Cineva o luase chiar de mână şi îi vorbea întruna. Nu înţelegea prea bine ce îi spune dar în acei ochi îngăduitori găsise ceea ce căuta: Timpul.
De atunci, ochii aceia îi ţineau mereu loc de oglindă şi de câte ori simţea că se pierde se regăsea în imaginea blândă şi îngăduitoare pe care ei i-o reflectau.
Învăţase să fie Om. Avusese o grămadă de experienţe dar cea care o marcase cel mai mult se petrecuse în ziua în care descoperise lacrimile. „Seamănă cu ploaia pe care o aşteptam demult, ascunsă printre straturile cu flori. Atâta doar că ploaia mea este sărată. Florilor nu le-ar folosi la nimic” îşi spuse, dezamăgită de inutilitatea unui lucru abia învăţat.
Dar trăind după regulile Timpului, o cuprinsese o oboseală ciudată. Îl lăsă, aşadar, să-şi vadă de curgerea lui, iar ea se aşeză sub vişinul din grădină.
Atunci văzu salcia: verdele acela crud care-i colora frunzele îi amintea, parcă, de ceva... Era ca o jale care o cuprindea în timp ce în pământ se răzvrăteau energii neştiute... copila îşi oglindea chipul în unda leneşă a apei... bunicul se ridica din pământ... pe umeri îi crescuseră două păsări mari... îi făcea acum, cu mâna, din cer...
„Am şi eu aripi!” îşi aminti. Şi îşi croi zborul către lumea tainică dinlăuntrul său: bunicii... straturile cu flori... gâzele care circulau pe trunchiul salciei înverzite...
Izbi cu sapa coaja tare a pământului având grijă să nu rănească plantele abia ieşite. „N-ar strica puţină ploaie!” îşi spuse. Şi peste pământ căzu, atât de inutilă, ploaia ei...
Era din nou primăvară.
Trebuia doar să mai arunce o privire peste cartea de pe măsuţa din hol. Să vadă cât mai are din Poveste...

prinos

scaunele împerecheate în săruturi
îşi zidesc tăcerile
dincolo de piatra cu suflet de poartă

pasărea multiplicată în o mie de zboruri
se înalţă ca o rugăciune
peste ultimul modul al infinitului

copilul tăinuit în cuminţenia pământului
descoperă cu bucuria începutului
duhul îmbrăcat în forme săpate cu dalta

columna se înalţă în noi
vorbindu-ne despre trecerea Lui

Poveste cu mine

Poveste cu mine
(şi cu îngeri)
Iarna aceea adusese raiul mai aproape.
Ninsese atât de mult încât distanţa dintre pământ şi cer pierise iar fulgii continuau să se bulucească în roiuri albe căutându-şi, parcă, locul pe pământ.
Cu o seară înainte coborâseră şi câţiva îngeri de pe turla bisericii şi se jucaseră în zăpadă toată noaptea.
Priveam totul de sus: munţii înconjurau întreaga aşezare, râul îşi vedea de cursul lui chiar dacă gheaţa îi acoperise o bună parte din ape... curtea în care nu mai distingeam nimic de atâţia nămeţi... şi acel miros de lumină de la graniţa dintre două lumi: una albă şi rece, asemeni zăpezii de afară... alta albă şi caldă asemeni imaginii de dincolo de geam.
Venise vremea să cobor...
Păsările m-au purtat într-o cădere uşoară prin tunelul cu vălătuci de lumină şi cu amintiri ale promisiunii că mă voi întoarce. Alb... foarte mult alb... urmele îngerilor pe zăpadă... Apoi lumina... tot mai caldă... şi zorii... tot mai multă lumină...
*
Din pătuţul mic, în care urma să petrec o bună bucată de timp, privesc în jur: căldura... uşa... primul prag pe care îl voi trece în această viaţă... geamul cu cadrele verzi... şi, dincolo de el, fulgii... şi îngerii de pe turla bisericii... şi cerul ce începea să se nască din fuioarele primilor zori, semn că promisiunea avea să fie împlinită...

mi-am privit umerii
păsările acelea albe îşi luaseră zborul
lăsându-mi în loc două aripi de înger

între ramele tabloului cu oameni
mă pierdeam
când printre feţe zâmbitoare
când printre spinări încovoiate de griji
uneori aproape de cer
alteori de genuni

acum nu mă mai tem
nici de întunericul din nopţi
nici de praful din urmele mele

ştiu că toate se vor sfârşi
doar lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii...

Uitate prin sertare...

Sunt cerşetor de vise

Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.

Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.

Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.

Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.

****
Cu flori de tei...

Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.

Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.

Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi, cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.

Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile, petală cu petală,
în cimitire de iubiri promise...

****
Tu, lacrimă

Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.

Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine:
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.

Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng, din vreme-n vreme,
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...

****
Aproape toamnă...

Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.

Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.

Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.

Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...


****
EU

Sunt lacrimă... port curcubeu-n suflet
Şi din lumini de vis, iubire strâng.
Rămân, în gâtul ochiului, tăcută...
Sunt lacrimă ce nu pot să mă plâng...

Nu mă mai pot prelinge nici in şoaptă
Peste tăcerea pietrelor din piept.
Încremenită, - înger în icoană-
Sunt lacrimă ce nu mă plâng... aştept...

Mă întregesc cu-a lumii dezmirare
Şi aripi de lumină simt că-mi cresc.
Sunt lacrimă... o lacrimă de înger
Şi-n loc sa plâng, aleg sa vă iubesc...


****
Când paşii tăi îmi desenau lumea bucată cu bucată
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul încălzit de răsuflarea ta
îşi dezbrăca tăcerile.

M-ai cuprins
era târziu pe partea mea de lume
luna mai plecase luându-şi cu ea cărăbuşii.

Pe felia mea de cer înfloriseră macii
să-mi acopăr cu roşu sufletul dezgolit de vise
tremurând ca frunzele mesteacănului plantat astă-toamnă.

Iar rana aceea deschisă e fereastra către sufletul meu...

Un fel de înger

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse şi făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalţi copii.
- Maria, ai întârziat! Unde ai fost?
- Să iau pâine! minţi Maria.
- Ai văzut? Ieri a venit circul în oraş!
Văzuse. De altfel, se vedea şi de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ţi duci mîna la ochi, să te fereşti de soare. Coborâse binişor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului.
Totuşi... Atâtea cuşti! Şi toate animalele acelea închise care făceau giumbuşlucuri pentru o bucăţică de zahăr...
Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi şi se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune şi celorlalţi. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toţi pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colţ al cuştii. Avea laba umflată şi paznicul îi povestise că în timpul transportului se înţepase într-o sârmă ruginită şi rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic...
Copiii ieşiră din apă. Era septembrie şi serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunţa la scăldat. Şi vacanţa era pe sfârşite...
- Auzi la Costel! Clovnii sunt trişti! Cum să fie trişti?! Eu râd mereu numai când îi văd!
- Ba sunt falşi! interveni şi Ioana. Nu ştii niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria?
- Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce îşi îmbrăca rochiţa peste costumul de baie încă ud.
Nu înţeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinşi de foame. Şi, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp...
Când se despărţiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se aşeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăşi. În faţă se întindea parcul din care teii, salcâmii şi castanii îi şopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-şi poveşti... una pentru fiecare copac... Mai avea multe poveşti de inventat...
Acum se gândea la povestea ei... În oraş se făcea o campanie în cadrul căreia toţi erau încurajaţi să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărţite copiilor mai puţin norocoşi. Îi era milă de acei copii... dar şi animăluţele ei de pluş... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Şi totuşi...
Ea nu mai era copil. Prima dată simţise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriţi. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad îşi schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse...
La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Şi ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le aşezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - şi apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simţi cum o pătrunde frigul prin rochiţa udă. Se ridică de pe trepte şi se grăbi spre casă.
Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră.
*
Văzu cum clovnul îşi apropie faţa de a ei. Maria întinse mâinile şi îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El îşi apăsă nasul roşu de plastic şi acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răguşit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Şi nu oricare... era femeia care aprindea lumânări!
- Pentru cine le aprinzi? o întrebă.
- Una pentru suferinţa celor vii...
- Şi cealaltă? abia îndrăzni Maria.
- Cealaltă pentru ceea ce mai trăieşte doar în noi...
Apoi dispăruse...
*
Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră şi ea încercă să înţeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas şi văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat...
- În sfârşit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile.
- Mamă! Ce-i cu... şi se uită nedumerită spre noptieră.
- Nu-ţi mai aminteşti... Vorbeai în somn şi ai cerut să ţi-l aduc. Aşa că am coborât sacul cu jucării din pod.
Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpuşii. Acum ştia ce va face cu jucăriile...
A doua zi îşi întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraş iar ei îşi aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică şi scamatori. Reţinută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor.
- Aţi văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie!
- Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Şi ce corp uriaş! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul?
- Un fel de înger...
Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roşu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răguşit. Zâmbi.
Ştia că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” şi va aprinde două lumânări: una pentru suferinţa puiului de leu şi cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...

Toamnă fără tine

Nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer...

Plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
de infern şi de rai
dragostea râde deopotrivă oricum...

Nu apucasem să-ţi spun
dacă ai fi rămas Dumnezeu ar fi creat iubirea pentru noi
să ne răsplătească aşteptarea
dar în ruptura asta de timp
am rămas cu toamna
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?