aripi de sticlă

(păpuşa avea mâna ruptă, de aceea nu putea s-o fluture în semn de rămas bun)


sunt mai mult suflete decât aripi

le ademenim cu zâmbete largi lipite pe faţă
se apropie timid
cuibăresc în noi umplu goluri
le înlănţuim zborurile cu lacăte grele
să le-avem pentru mai târziu
aripile se sparg înspre toamnă
izbite de cuştile grele

suntem mai mult trupuri decât oameni

colourless

„şi un dor ca un păcat

le trece uneori prin vis”

(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

toamna asta nu-mi datorează nimic

mă lasă să-i cutreier cărările brăzdate de ploi

uneori mi le desenează pe obraz

visurile mele defilează pe ele

printre frunze cu răni în formă de cruci

când şi când

nişte îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji de zboruri adormite

dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă

crochiu de toamnă

pleacă vara

câte o fluturare de mână

pentru fiecare poveste care moare

înainte de a apuca să-i scriu sfârşitul

nu plâng

orice moarte determină undeva o nouă viaţă

trebuie doar să ştii unde să o cauţi

prizonieri ai toamnelor noastre

suntem pomi la margini de drum

ne-au crescut rădăcini groase

sub coaja tare ascundem suflete moi

ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite

dintr-o creangă ne cad frunze

din alta ne mai zboară fluturi

între două anotimpuri

între două visuri

între două lumi

două mâini

o mână cu fluturi

o mână cu frunze

împreunare mută de zbor şi cădere

toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi

două păsări mari cu aripi prea grele

nu plânge

poţi să mă iei de mână

trebuie doar să ştii unde să mă cauţi

aici e muntele meu

de pe stânca aceasta îmi învăţam visele să zboare
apoi le aliniam ca pe nişte soldaţi invalizi
le îmbrăcam în alb
şi-mi spuneam că sunt îngeri

când zburau
mă agăţam de ele cu funii
care îmi brăzdau linii sângerânde în palme

viaţă
dragoste
fericire

linia vieţii se unise cumva cu cea a dragostei
conturau împreună un cerc
fericirea o fi înăuntru îmi spuneam
căutam undeva un capăt
să pot intra

mai caut

trebuie doar să mă descalţ de iarbă
şi să-mi colorez acel zâmbet
despre care spuneai cândva că e năvod pentru îngeri

oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie

oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie
ei pot colora marea în roşu
ca şi cum o mie de sori ar apune în ea

copile
până nu te faci mare
fă din hârtia lor firave bărcuţe
şi dă-le drumul să plutească pe marea însângerată

visul din bibliotecă

(out-of-the-way)

furişată pe fereastra bibliotecii

noaptea îşi adună întunericul îngrămădindu-l

în lungi umbre ale dimineţii

„ia-ţi fantasmele tale şi umblă!” îmi cere ziua ce se deschide

mereu la aceeaşi pagină (pe care o tălmăcesc de fiecare dată altfel)

mă desprind de pe raftul cărţilor cu poveşti

dintre îngeri somnoroşi cu aripi de ipsos

aşchii de vise îmi izbesc încă tâmplele

ţin ochii închişi

te recompun

păşeşti tăcut printre cititorii-năluci

ici un cuvânt

colo o iubire

îţi întind un bănuţ (cum fac duminica la biserică)

îl încerci între dinţi

nu ai crezut niciodată în mine

Pledoarie pentru suflet

(sau poate nu...)

Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! Pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată, parcă, dintr-o fotografie.
Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi...
Printre oameni păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte... Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru, cum fac orbii.
Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor... şi mai mult în partea ei stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.
„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.
Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! Pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.
Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina... Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu... Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet...
„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.
Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...
Şi că numise asta dragoste...

P.S. Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.
Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind cumva demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi...
Şi să numeşti toate acestea dragoste...