prinos

scaunele împerecheate în săruturi
îşi zidesc tăcerile
dincolo de piatra cu suflet de poartă

pasărea multiplicată în o mie de zboruri
se înalţă ca o rugăciune
peste ultimul modul al infinitului

copilul tăinuit în cuminţenia pământului
descoperă cu bucuria începutului
duhul îmbrăcat în forme săpate cu dalta

columna se înalţă în noi
vorbindu-ne despre trecerea Lui

Poveste cu mine

Poveste cu mine
(şi cu îngeri)
Iarna aceea adusese raiul mai aproape.
Ninsese atât de mult încât distanţa dintre pământ şi cer pierise iar fulgii continuau să se bulucească în roiuri albe căutându-şi, parcă, locul pe pământ.
Cu o seară înainte coborâseră şi câţiva îngeri de pe turla bisericii şi se jucaseră în zăpadă toată noaptea.
Priveam totul de sus: munţii înconjurau întreaga aşezare, râul îşi vedea de cursul lui chiar dacă gheaţa îi acoperise o bună parte din ape... curtea în care nu mai distingeam nimic de atâţia nămeţi... şi acel miros de lumină de la graniţa dintre două lumi: una albă şi rece, asemeni zăpezii de afară... alta albă şi caldă asemeni imaginii de dincolo de geam.
Venise vremea să cobor...
Păsările m-au purtat într-o cădere uşoară prin tunelul cu vălătuci de lumină şi cu amintiri ale promisiunii că mă voi întoarce. Alb... foarte mult alb... urmele îngerilor pe zăpadă... Apoi lumina... tot mai caldă... şi zorii... tot mai multă lumină...
*
Din pătuţul mic, în care urma să petrec o bună bucată de timp, privesc în jur: căldura... uşa... primul prag pe care îl voi trece în această viaţă... geamul cu cadrele verzi... şi, dincolo de el, fulgii... şi îngerii de pe turla bisericii... şi cerul ce începea să se nască din fuioarele primilor zori, semn că promisiunea avea să fie împlinită...

mi-am privit umerii
păsările acelea albe îşi luaseră zborul
lăsându-mi în loc două aripi de înger

între ramele tabloului cu oameni
mă pierdeam
când printre feţe zâmbitoare
când printre spinări încovoiate de griji
uneori aproape de cer
alteori de genuni

acum nu mă mai tem
nici de întunericul din nopţi
nici de praful din urmele mele

ştiu că toate se vor sfârşi
doar lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii...

Uitate prin sertare...

Sunt cerşetor de vise

Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.

Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.

Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.

Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.

****
Cu flori de tei...

Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.

Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.

Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi, cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.

Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile, petală cu petală,
în cimitire de iubiri promise...

****
Tu, lacrimă

Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.

Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine:
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.

Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng, din vreme-n vreme,
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...

****
Aproape toamnă...

Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.

Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.

Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.

Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...


****
EU

Sunt lacrimă... port curcubeu-n suflet
Şi din lumini de vis, iubire strâng.
Rămân, în gâtul ochiului, tăcută...
Sunt lacrimă ce nu pot să mă plâng...

Nu mă mai pot prelinge nici in şoaptă
Peste tăcerea pietrelor din piept.
Încremenită, - înger în icoană-
Sunt lacrimă ce nu mă plâng... aştept...

Mă întregesc cu-a lumii dezmirare
Şi aripi de lumină simt că-mi cresc.
Sunt lacrimă... o lacrimă de înger
Şi-n loc sa plâng, aleg sa vă iubesc...


****
Când paşii tăi îmi desenau lumea bucată cu bucată
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul încălzit de răsuflarea ta
îşi dezbrăca tăcerile.

M-ai cuprins
era târziu pe partea mea de lume
luna mai plecase luându-şi cu ea cărăbuşii.

Pe felia mea de cer înfloriseră macii
să-mi acopăr cu roşu sufletul dezgolit de vise
tremurând ca frunzele mesteacănului plantat astă-toamnă.

Iar rana aceea deschisă e fereastra către sufletul meu...

Un fel de înger

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse şi făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalţi copii.
- Maria, ai întârziat! Unde ai fost?
- Să iau pâine! minţi Maria.
- Ai văzut? Ieri a venit circul în oraş!
Văzuse. De altfel, se vedea şi de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ţi duci mîna la ochi, să te fereşti de soare. Coborâse binişor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului.
Totuşi... Atâtea cuşti! Şi toate animalele acelea închise care făceau giumbuşlucuri pentru o bucăţică de zahăr...
Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi şi se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune şi celorlalţi. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toţi pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colţ al cuştii. Avea laba umflată şi paznicul îi povestise că în timpul transportului se înţepase într-o sârmă ruginită şi rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic...
Copiii ieşiră din apă. Era septembrie şi serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunţa la scăldat. Şi vacanţa era pe sfârşite...
- Auzi la Costel! Clovnii sunt trişti! Cum să fie trişti?! Eu râd mereu numai când îi văd!
- Ba sunt falşi! interveni şi Ioana. Nu ştii niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria?
- Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce îşi îmbrăca rochiţa peste costumul de baie încă ud.
Nu înţeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinşi de foame. Şi, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp...
Când se despărţiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se aşeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăşi. În faţă se întindea parcul din care teii, salcâmii şi castanii îi şopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-şi poveşti... una pentru fiecare copac... Mai avea multe poveşti de inventat...
Acum se gândea la povestea ei... În oraş se făcea o campanie în cadrul căreia toţi erau încurajaţi să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărţite copiilor mai puţin norocoşi. Îi era milă de acei copii... dar şi animăluţele ei de pluş... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Şi totuşi...
Ea nu mai era copil. Prima dată simţise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriţi. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad îşi schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse...
La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Şi ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le aşezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - şi apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simţi cum o pătrunde frigul prin rochiţa udă. Se ridică de pe trepte şi se grăbi spre casă.
Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră.
*
Văzu cum clovnul îşi apropie faţa de a ei. Maria întinse mâinile şi îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El îşi apăsă nasul roşu de plastic şi acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răguşit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Şi nu oricare... era femeia care aprindea lumânări!
- Pentru cine le aprinzi? o întrebă.
- Una pentru suferinţa celor vii...
- Şi cealaltă? abia îndrăzni Maria.
- Cealaltă pentru ceea ce mai trăieşte doar în noi...
Apoi dispăruse...
*
Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră şi ea încercă să înţeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas şi văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat...
- În sfârşit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile.
- Mamă! Ce-i cu... şi se uită nedumerită spre noptieră.
- Nu-ţi mai aminteşti... Vorbeai în somn şi ai cerut să ţi-l aduc. Aşa că am coborât sacul cu jucării din pod.
Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpuşii. Acum ştia ce va face cu jucăriile...
A doua zi îşi întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraş iar ei îşi aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică şi scamatori. Reţinută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor.
- Aţi văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie!
- Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Şi ce corp uriaş! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul?
- Un fel de înger...
Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roşu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răguşit. Zâmbi.
Ştia că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” şi va aprinde două lumânări: una pentru suferinţa puiului de leu şi cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...

Toamnă fără tine

Nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer...

Plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
de infern şi de rai
dragostea râde deopotrivă oricum...

Nu apucasem să-ţi spun
dacă ai fi rămas Dumnezeu ar fi creat iubirea pentru noi
să ne răsplătească aşteptarea
dar în ruptura asta de timp
am rămas cu toamna
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

Trebuia...

-scrisoare pentru sufletul meu-

Pândesc fătul ce iese din mine... o naştere singuratică pângărind, cu un strigăt roşu de viaţă, albul tăcut al zăpezii. Îl iau în palme, atentă să nu-l pierd printre degete... aşa, cum se pierde nisipul care, măsurându-se cu timpul, se transformă într-o vremelnică dâră de praf. Apoi îl duc cu grijă la gură ca într-un sărut al trădării...
Şi nici nu aştept să cânte cocoşul... îl aştern la picioarele Lumii...
*
Ridic privirea şi văd muntele. Sălbăticiunea din mine colindă pe potecile lui, printre tufe de soc şi scorburi în care s-au ascuns poveştile. Şi visează la timpul când va privi muntele de sus... Uneori îmi face cu mâna încercând să-mi spună că asta e libertate, nu trădare şi... îmi zâmbeşte?... e atât de departe că nu mai disting... Trebuia să îi spun că poveştile de dragoste sunt deseori năclăite de setea de putere, că fiecare vrea să se aşeze deasupra, să dicteze trăiri, sentimente, zvâcniri... Trebuia să îi spun că zâmbetele sunt doar măşti care ascund rânjete hidoase ori lacrimi rămase în gât... Că iubirile sunt perfecte şi că perfecţiunea nu există... şi că strigătele cele mai puternice nu se aud... Trebuia...
Dar îmi face cu mâna, iar mâna îi e strigăt... de bucurie?... e atât de departe că nu mai disting...
Cocoşul cântă şi peste ochi mi se zbat două aripi... acum ştiu că trebuia să îl chem înapoi...
*
Noaptea îmi aşază gheara pe piept... ca să ştiu ce m-aşteaptă dacă îndrăznesc să visez cuvinte colorate... îmi mai rămâne timp doar cât să mă mai caut prin buzunare de câteva vise uitate... pentru când se va face frig... Închid ochii şi visez acelaşi munte, de sus în jos... ca şi cum aş fi înger...
*
Acum ştiu că oricât am încercat să cresc, poteca asta miroase tot a soc şi a scorburi în care s-au ascuns poveştile.
*
Îmi fac pernă din tăceri şi aştept dimineaţa...

Visul

legendă încurcată...


Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov, căruia frumuseţea îi insuflase viaţă, aşa cum făcuse demult cu Galateea.
După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele spre înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea, simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche, fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş, coasta. Când ajunse sus, se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva, muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi, amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului, repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce, înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul ce urmează să se întâmple: întoarcerea spre acel ţărm...

Din când în când...