Trebuia...

-scrisoare pentru sufletul meu-

Pândesc fătul ce iese din mine... o naştere singuratică pângărind, cu un strigăt roşu de viaţă, albul tăcut al zăpezii. Îl iau în palme, atentă să nu-l pierd printre degete... aşa, cum se pierde nisipul care, măsurându-se cu timpul, se transformă într-o vremelnică dâră de praf. Apoi îl duc cu grijă la gură ca într-un sărut al trădării...
Şi nici nu aştept să cânte cocoşul... îl aştern la picioarele Lumii...
*
Ridic privirea şi văd muntele. Sălbăticiunea din mine colindă pe potecile lui, printre tufe de soc şi scorburi în care s-au ascuns poveştile. Şi visează la timpul când va privi muntele de sus... Uneori îmi face cu mâna încercând să-mi spună că asta e libertate, nu trădare şi... îmi zâmbeşte?... e atât de departe că nu mai disting... Trebuia să îi spun că poveştile de dragoste sunt deseori năclăite de setea de putere, că fiecare vrea să se aşeze deasupra, să dicteze trăiri, sentimente, zvâcniri... Trebuia să îi spun că zâmbetele sunt doar măşti care ascund rânjete hidoase ori lacrimi rămase în gât... Că iubirile sunt perfecte şi că perfecţiunea nu există... şi că strigătele cele mai puternice nu se aud... Trebuia...
Dar îmi face cu mâna, iar mâna îi e strigăt... de bucurie?... e atât de departe că nu mai disting...
Cocoşul cântă şi peste ochi mi se zbat două aripi... acum ştiu că trebuia să îl chem înapoi...
*
Noaptea îmi aşază gheara pe piept... ca să ştiu ce m-aşteaptă dacă îndrăznesc să visez cuvinte colorate... îmi mai rămâne timp doar cât să mă mai caut prin buzunare de câteva vise uitate... pentru când se va face frig... Închid ochii şi visez acelaşi munte, de sus în jos... ca şi cum aş fi înger...
*
Acum ştiu că oricât am încercat să cresc, poteca asta miroase tot a soc şi a scorburi în care s-au ascuns poveştile.
*
Îmi fac pernă din tăceri şi aştept dimineaţa...