Pentru mine...

Cuvintele acestea sunt pentru mine...
Câteva visuri uitate prin iarbă şi ţârâitul obsedant al greierilor... fluturii care nu-şi mai găsesc locul şi păsările tot mai tăcute... toamnă...
Ca lumânările... mai întâi ne aprindem la un capăt cu bucuria copilului care aprinde beculeţe în pomul de iarnă, dând lumini de mister colţului de cameră... colţului de viaţă...
Uneori pâlpâim, alteori ardem frenetic, ca şi cum vrem să ne măsurăm puterile cu soarele, şi ne distrăm privind umbrele ce le facem în jur... Parcă ne-am juca de-a Dumnezeu: să hotărăşti ce merită luminat şi ce trebuie acoperit cu umbre... Şi apoi, într-o zi, ne trezim că nu mai avem putere să hotărâm nimic, nici măcar să mai luminăm pentru noi...
Ne rămâne cerul... căutând să-l privim în ochi pe Dumnezeu... şi să-l mustrăm că ne-a uitat, poate...
Dar suntem singurii vinovaţi...