Cuvinte...

Cuvinte...
Cuvintele mele sunt aproape tăceri, acum...
Sunt o gară tristă din care au plecat, unul câte unul, toate trenurile... Încă mai aud şuierul ultimei locomotive dincolo de copacii ce au început să se dezbrace...
Peronul pustiu îmi este mărginit de cele două fântâni care au inundat dalele sparte... apa se scurge printre şinele care nu mai duc pe nimeni, nicăieri...
Poate îmi voi face, aici, o grădină... poate... cine ştie?...