Stau – cu îngerul meu demodat – pe piatră, pe marginea râului. Par a fi râul şi piatra pe care ştiam că mă lăsase barza demult, într-o dimineaţă de iarnă cu zăpezi cum doar în trecut erau... şi, poate, mai sunt şi în poveşti...
Chipu-mi vrea s-o ia la vale, cu apa grăbită la întâlnirile cu alte ape... cu alte timpuri... Dar imaginea e prinsă de realitatea care sunt. Contopite cu atât amar de apă, lacrimile nu se mai văd... un chip făcut din ape...
Doar zâmbetele au puterea să pătrundă dincolo de ele... dincolo de mine...
-E frumoasă şi toamna, îmi spuse.
Îmi întorc privirea şi îl văd: stă cuminte, cu picioruşele apropiate ca la şcoală şi cu palmele împreunate în poală. Îşi ţine aripile la spate şi mă priveşte întrebător.
Îi zâmbesc. Îngerii nu-şi murdăresc niciodată rochiţele albe.
E destul de cald dar pietrele se încălzesc greu... şi el e desculţ... mă întreb dacă nu i s-o fi făcut frig...
-De ce stai aici? Îl întreb, privind cerul încă senin dar mai puţin albastru decât astă-vară.
-Nici tu nu eşti în altă parte, acum...
Mă întorc la chipul meu tremurat. Un peşte îmi lasă o dâră peste ochi în alunecarea lui spre înapoi... „cercând să prindă un peşte al vederii” îmi vine în minte, dar mie timpul nu mi-a smuls încă, ochii... bietul Nichita... Mă gândesc la primăvara mea fără înger... Nini... În toamna de acum, eu am îngerul lângă mine...
Îl privesc din nou. Se opreşte din visare aşteptând să-i vorbesc. Îi întind mâna şi el răsuflă uşurat când ne ridicăm amândoi de pe pietrele reci.
Apele mele au luat-o cu râul la vale...
Apele lui udă seminţele toamnei pregătind o nouă primăvară...
Pentru că - uneori - şi îngerii plâng...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu