vineri, 6 noiembrie 2009

azi nu sunt ştiri



„- Cum să fie mort Hemingway? Nu vorbiţi prostii... La Paris nu moare nimeni, niciodată.”
(Matei Vişniec – Sindromul de panică în Oraşul Luminilor)

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.
nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.
încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.
închise.
îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.
până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.

vineri, 16 octombrie 2009

aripi de sticlă

(păpuşa avea mâna ruptă, de aceea nu putea s-o fluture în semn de rămas bun)


sunt mai mult suflete decât aripi

le ademenim cu zâmbete largi lipite pe faţă
se apropie timid
cuibăresc în noi umplu goluri
le înlănţuim zborurile cu lacăte grele
să le-avem pentru mai târziu
aripile se sparg înspre toamnă
izbite de cuştile grele

suntem mai mult trupuri decât oameni

sâmbătă, 26 septembrie 2009

colourless

„şi un dor ca un păcat

le trece uneori prin vis”

(Rainer Maria Rilke – Îngerii)


toamna asta nu-mi datorează nimic

mă lasă să-i cutreier cărările brăzdate de ploi

uneori mi le desenează pe obraz

visurile mele defilează pe ele

printre frunze cu răni în formă de cruci


când şi când

nişte îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri


nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji de zboruri adormite


dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre


după fiecare mângâiere urmează o răstignire


în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă



duminică, 6 septembrie 2009

crochiu de toamnă



pleacă vara


câte o fluturare de mână

pentru fiecare poveste care moare

înainte de a apuca să-i scriu sfârşitul


nu plâng

orice moarte determină undeva o nouă viaţă

trebuie doar să ştii unde să o cauţi


prizonieri ai toamnelor noastre

suntem pomi la margini de drum

ne-au crescut rădăcini groase

sub coaja tare ascundem suflete moi

ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite

dintr-o creangă ne cad frunze

din alta ne mai zboară fluturi

între două anotimpuri

între două visuri


între două lumi


două mâini

o mână cu fluturi

o mână cu frunze

împreunare mută de zbor şi cădere


toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi

două păsări mari cu aripi prea grele


nu plânge

poţi să mă iei de mână

trebuie doar să ştii unde să mă cauţi



marți, 25 august 2009

aici e muntele meu

de pe stânca aceasta îmi învăţam visele să zboare
apoi le aliniam ca pe nişte soldaţi invalizi
le îmbrăcam în alb
şi-mi spuneam că sunt îngeri

când zburau
mă agăţam de ele cu funii
care îmi brăzdau linii sângerânde în palme

viaţă
dragoste
fericire

linia vieţii se unise cumva cu cea a dragostei
conturau împreună un cerc
fericirea o fi înăuntru îmi spuneam
căutam undeva un capăt
să pot intra

mai caut

trebuie doar să mă descalţ de iarbă
şi să-mi colorez acel zâmbet
despre care spuneai cândva că e năvod pentru îngeri

joi, 23 iulie 2009

oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie


oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie
ei pot colora marea în roşu
ca şi cum o mie de sori ar apune în ea

copile
până nu te faci mare
fă din hârtia lor firave bărcuţe
şi dă-le drumul să plutească pe marea însângerată

sâmbătă, 18 iulie 2009

visul din bibliotecă

(out-of-the-way)


furişată pe fereastra bibliotecii

noaptea îşi adună întunericul îngrămădindu-l

în lungi umbre ale dimineţii


„ia-ţi fantasmele tale şi umblă!” îmi cere ziua ce se deschide

mereu la aceeaşi pagină (pe care o tălmăcesc de fiecare dată altfel)


mă desprind de pe raftul cărţilor cu poveşti

dintre îngeri somnoroşi cu aripi de ipsos

aşchii de vise îmi izbesc încă tâmplele

ţin ochii închişi

te recompun


păşeşti tăcut printre cititorii-năluci

ici un cuvânt

colo o iubire


îţi întind un bănuţ (cum fac duminica la biserică)

îl încerci între dinţi


nu ai crezut niciodată în mine